Gând despre patrimoniu – Ioana Mihăiescu

diploma-arh Ioana Mihaiescu

Cred că nu ne gândim prea des la faptul că o parte din ceea ce creem, conturăm, construim azi,  poate deveni odată element  de patrimoniu, referindu-mă aici la patrimoniul construit. Mondial, ceea ce azi ridici poţi demola mâine, dacă un obiectiv este neperformant funcţional , tehnic sau energetic fiind dat aşa cum se ştie, fără regrete, jos.

Cred că după noi, peste poate 100 de ani, vor putea deveni patrimoniu urmele sistemelor urbane de gestionare ale spaţiului de construit, poate câteva obiective- vârf de lance tehnologic, volumetric, implicate urban desăvârşit, care vor rezista în timp.

Deocamdată noi românii, mai avem (încă), un patrimoniu construit moştenit, din păcate în mare parte decrepit, prăbuşit, bolnav, care aşteaptă răbdător să-l recuperăm, salvăm, reactivăm. Acolo unde acest lucru s-a întâmplat, s-a demonstrat că „ruinele” rănite de indiferenţa umană, au făcut să renască zone urbane, să devină atractive turistic, să reînvie spiritul trecutului. Împletite de regulă cu amplasamentul lor într-un peisaj fabulos, ele renasc vechea istorie şi o scriu deopotrivă pe cea nouă..

Este ENORM de lucru în România pe linia aceasta a recuperării patrimoniului construit. Trebuie să înţelegem ACUM, că încă mai putem să ne salvăm rădăcinile…căci un copac fără rădăcini nu va muri niciodată în picioare…

Curriculum Vitae

arh-Ioana-MIhaiescuM-am născut în judeţul Vâlcea pe malul Olteţului şi sunt de la vârsta de 1 an, în Reşiţa, pe malul Bârzavei. Am crescut aici, m-am format aici, am iubit aici, cred că aici voi rămâne definitiv.

De la 5 ani am început să desenez, făcându-mi din această îndeletnicire o profesie, chit că regret şi acum că nu am fost o gimnastă renumită. Chiar dacă dictonul „Mens sana in corpore sano” era vechi, părinţii mei mi-au spus să aleg: ori carte , ori sport şi am ales prima variantă. Acum merg într-un baston, cu regretul zborului în aer pierdut, dacă aşi fi evoluat vreodată la paralele…

După şcoala făcută în Timişoara, Bucureşti şi apoi stagiatura de la Tg Jiu, am revenit la Reşiţa. Am prins anii în care colectivul în care lucram scotea pe uşa Institutului de proiectare lunar, câte un camion de documentaţii, care apoi se materializau pe teren în numai 1-2 ani. De aceea mi-a venit destul de greu să „mă adaptez” la „lentoarea” de după Revoluţie a investiţiilor.

Am realizat faptul că balanţa forţei de muncă s-a schimbat radical, nr. „gulerelor albe” a crescut foarte mult în defavoarea meseriaşilor pragmatici. Documentaţiile noastre sunt foarte elaborate, unele devin aproape teze de doctorat, trec prin nenumărate filtre de avizare şi control, de aceea durează enorm până se pot materializa. Piaţa de execuţie a constructorilor este din ce în ce mai restrânsă, majoritatea au plecat, aproape că nu mai ai cu cine pune în operă proiectul tău plin de virtuţi.

Revoluţia a fost o răscruce, în care fiind, am ales foarte repede „libertatea”. Adică am plecat val vârtej de la IPJ şi am luat-o pe cont propriu, atunci la început de 1990, fiind primul arhitect local care nu mai proiecta sub umbrela de protecţie  a nici unei instituţii. N-am avut nici o spaimă şi nici o reţinere, dar mi-am creat totuşi o plasă de siguranţă. Adică, am dat în timp câteva examene şi am devenit verificator de proiecte, membru în Registrul Urbaniştilor, apoi specialist monumente şi diriginte de şantier / secţiunea  monumente. Aceasta în cazul în care nu aşi fi avut lucrări de proiectare /ceea ce de fapt nu s-a întâmplat niciodată.

De 30 de ani regimul meu existenţial este acelaşi: discut cu beneficiarii, fac releveele, proiectez, gestionez şefia de proiect, comunic cu toate specialităţile, obţin avizele, predau proiectele, merg (cu drag) pe şantiere la lucrările proiectate, particip la recepţia acestora.

Într-un cuvânt , un fel  de ”om-orchestră” şi dacă nu mi-ar fi plăcut enorm ceea ce am făcut nu aşi fi rezistat acestui ritm.

In timpul liber (!?), pictez – chiar am avut câteva expoziţii personale de acuarelă şi pictură pe mătase în ţară şi în afara ţării, particip la tabere (cu artişti sau arhitecţi)-una dintre cele mai plăcute activităţi, uneori scriu în reviste de specialitate (în ultimul timp în BIUAR Sibiu) şi încerc să mai citesc cât pot de mult.

Sunt membră OAR, UAR, UAP. Asta înseamnă că pot participa la conferinţele acestor foruri, îmi pot exprima liber punctul  de vedere, pot lua contact cu specialişti în domeniu.

Sunt RECUNOSCĂTOARE tuturor celor care au intrat în viaţa mea: părinţi, profesori indiferent de etapa de studiu, beneficiari, constructori, oameni din administraţie, prietenii şi colegii mei /de regulă se confundă, soţului meu şi acum în ultimii ani, tuturor celor care mi-au întins o mână ca să mă pot vindeca. Atât.

Alte articole